În antichitate teritoriul Moldovei era locuit de daci, care mai apoi au fost cuceriți de romani. Deși teritoriul viitoarei Moldove nu a fost ocupat de romani, cu excepția regiunilor de sud, procesul de romanizare s-a realizat datorită legăturilor economice dintre dacii romanizați și dacii liberi. După retragerea romană contactul dintre noua populație romanizată cu dacii liberi s-a intensificat accelerând procesul de romanizare și fomarea poporului român. Totuși teritoriul a fost puternic afectat de invazia goților, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, tătarilor, ceea ce a marcat istoria Moldovei din secolele IV - XII. În 1359 se înființa Țara Moldovei care se află sub suzeranitatea sau influența politică a Regatului Ungar, Regatului Polonez și Imperiului Otoman. În 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord-vest a Moldovei (denumită ulterior Bucovina), Imperiului Habsburgic, iar în 1812, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, partea de est, teritoriul interfluviului Prut - Nistru, este anexat de Imperiul Rus, fomând o nouă gubernie cu denumirea de Basarabia. În 1859 Principatul Moldovei se unește cu Țara Românească într-un singur stat, numit ulterior România. Basarabia se unește cu patria-mamă în 1918, dar este cedată Uniunii Sovietice în 1940, pentru a constitui, împreună cu RASSM, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Această republică își declară independența la 27 august 1991 cu numele Republica Moldova.
Etimologie
Numele de Moldova vine de la râul cu același nume, pe valea căruia s-a format primul nucleu al noului voievodat. Există mai multe teorii asupra originii numelui de Moldova. Potrivit cronicilor medievale, numele râului ar veni de la Molda, cățeaua voievodului maramureșean Dragoș. Istoricii Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu sunt de părere că numele de Moldova vine de la molid[1]. O altă teorie, socotită fantezistă printre filologi, susține că numele său derivă de la cuvintele dinlimba dacică (nescrisă până in prezent) molta (adica, "multum" din latină) și dava (cetate sau apă "acva->ava->dava"), de la care ar veni numele (ne-atestat) deMuldava (vezi "Moldova" veche și nouă de la Dunăre).
Bogdan Petriceicu Hasdeu și majoritatea filologilor și istoricilor români susțin că denumirile râului și principatului provin din termenul de origine germanică mulde(adică "scobitură", "carieră" sau "culoar de scurgere"), Moldova veche și nouă de la Dunăre având aceeași proveniență. O minoritate afirmă că denumirea ar fi fost dată de bastarni, dar ea nu apare în documente decât în secolul XIV, odată cu sosirea în zonă a meșterilor mineri sași și cu apariția cetății Baia, prima capitală a voievodului Dragoș, cetate a cărui nume înseamnă în româna arhaică același lucru ca și "mulde" în germana veche.
Potrivit Enciclopediei Cugetarea, sub denumirea de Moldova este cunoscută și de străini (Moldau, Moldavie, Moldavia...). Apare deasemenea sub numele de Ruso-Vlahia, adică "țara românească dinspre ruși", prin analogie cu Ungro-Vlahia, anume "țara românească dinspre unguri". În Țara Românească, Muntenia mai era numită și Megali-Vlahia, Valachia Maior sau Grosse Valachei, iar Oltenia: Mikri-Vlahia, Valachia Minor sau Kleine Valachei. În portulanele genoveze de la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi din București, Moldova mai apare și sub numele de Velacia Bogdana, în timp ce Transilvania apare sub numele de Velacia Interiore iar Țara Românească sub numele de Velacia Bassaraba.
În Evul Mediu, Moldova era împărțită în Țara de Sus și Țara de Jos. Din Țara de Jos făcea parte și Basarabia veche (Bugeacul turcesc), care aparținuse inițial Munteniei, de la care își trage numele (Țara Românească apare inițial sub numele de Basarabia, după familia întemeietoare, așa cum Moldova apare sub numele de Bogdania, după numele voievodului maramureșean Bogdan I, care a proclamat independența voievodatului față de Ungaria).
Scaunul Moldovei a fost pe rând la Baia și la Siret (sec. 14), la Suceava (sec. 15) și însfârșit la Iași (din sec. 16), pe măsură ce invaziile tătarilor scădeau în frecvență și violență[2].
Stema Moldovei era inițial un cap de bour (Bos taurus primigenius), care, după dispariția timpurie a acestui animal, a fost înlocuit treptat prin capul de zimbru (Bison bonasus), la rândul lui dispărut prin secolul XVIII.
Istoria timpurie
Populația băștinașă a Moldovei se trage din triburile daco-getice romanizate. Perioada de ocupație romană a Dacieiși a litoralului pontic până la Olbia (în zilele noastre Transilvania, Oltenia, Dobrogea și Bugeacul) a creat o nouă cultură prin romanizarea de către coloniștii romani a populației locale. După ce Imperiul Roman s-a retras din nordul Dunării în 271 d.Hr., o mulțime de popoare migratoare au trecut prin această regiune : hunii, goții, slavii, avarii, bulgarii, iașii, hazarii, maghiarii, pecinegii, cumanii și tătarii. Dar populația romanizată, refugiată în ținuturile muntoase sau păduroase cum ar fi Carpații, Codrul sau Măcinul, a revenit treptat spre șesuri, pe măsură ce invaziile se răreau, în timp ce statele sedentare creștinești se consolidau. Astfel, s-a amestecat cu migratorii Slavi (dintre care cei mai cunoscuți sunt Anții, Tiverții și Ulicii ) și Iranici (dintre care cei mai cunoscuți sunt Iașii ) pe care i-a asimilat. În secolul XIII, Moldova se găsea în zona de influență a regatului Galiției și Volîniei, fiind împărțită în mici cnezate locale ca cel de la Onutu (lîngă Hotin), cel al cetății Hansca (în ținutul Lăpușnei), sau cel al Bârladnicilor (cu capitala la Bârlad). Iașii (popor iranic înrudit cu actualii Oseți dinCaucaz) stăpâneau centrul țării, capitala lor, Aski, fiind numită în cronici Civitas iassiorum (azi Iași)[4]. Valea Nistrului și Bugeacul erau stăpânite de tătari. În secolul XIV, Ungaria și-a extins influența în această zonă și meșterii săi sași au creat niște fortificații în apropierea râului Trotuș (în România de azi) și în zona Neamțului (Baia sau Mulda) din cauza deselor invazii tătare. În 1347, regele Ungariei, Ludovic I, trece îi invinge pe tătari la răsărit deCarpați, unde îl lasă pe unul dintre participanții la campanie, Dragoș de la Bedeu, cneaz în Maramureș, ca voievod a unei mărci împotriva tătarilor : Moldova (în maghiară Moldva). Opt ani mai târziu, în1359, un alt cneaz din Maramureș, Bogdan de la Dolha, trece în Moldova, îl alungă pe nepotul lui Dragoș, Balc de Bedeu, și declară independența Moldovei. Bogdan de la Dolha a domnit până la 1363, în timp ce Balc s-a întors în Maramureș lângă vărul său Drag. Urmașii lui Bogdan de la Dolha au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpați, Nistru, Dunăre și mare, stabilind în calea tătarilor tabere de ostași secui, de la care au rămas denumirile de Mikloshély (Miclăușeni), Vàrhély (Orhei), Kis-Jenö (Chișinău) și Csupor (Ciubărciu, azi Ciobruci).
Istoria medievală
Pe vremea lui Dragoș din Bedeu, Moldova nu depășea ținutul dintre Carpați, râurile Ceremuș și Siret, de o parte și de alta a râului Moldova. Urmașii săi și-au întins stăpânirea mai ales spre sud și est, astfel că la înscăunarea lui Bogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord și est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania și cu tătarii, la vest Munții Carpați, hotar cu Transilvania, iar la sud o linie legând Carpații de Marea Neagră, trecând mai jos de Bacău, Bârlad,Gotești, Sărata și Codăești (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Țara Românească. Sub domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte până la mare”, Moldova se extinse spre nord (Pocuția) și peste Nistru (Dubăsari, de la "dubasele" rotunde cu care barcagii treceau fluviul, transportând persoane și mărfuri)[6]. Sub domnia lui Alexandru cel Bun Pocuția îi reveni Poloniei, dar în schimb Țara Românească îi cedă Moldovei ținutul de la Dunăre la mare, cu excepția cu Chiliei, a părții de dincolo de Trotuș și a ținutului Putnei, pe care le va lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar și văr al lui Vlad Țepeș, anume :Ștefan cel Mare. Moldova a ajuns atunci la întinderea și puterea ei maximă. Ștefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri și răzeși a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turcești, maghiare și poloneze, cât și împotriva celor tătare.
Ștefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori și terminând doar două nedecis. Ștefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit țara cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în propria țară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, și pleca în pribegie. La sfârșitul domniei sale, independența Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a prezerva independența țării, Ștefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) și Insula Șerpilor.
Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puțin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut și a sărăcit: nu mai avea flotă, comerțul periclita, iar armata, inițial compusă din moșneni și răzeși capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce șerbia deposeda țăranii și-i lega de glie. În aceste condiții, Moldova a căzut sub influența puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut și teritorii: ținuturile Țintului, Lungăi și Tighinei între 1534 și 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender), ținutul Hotinului în 1713 și n 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord-vest a Moldovei (ce avea sa fie cunoscută sub numele de Bucovina). Pe desupra, intervenția în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităților otomane a redus treptat independența voievodatului, care a trebuit să sufere și numeroase invazii turcești, tătărești și rusești.
Dintre domnii care i-au urmat lui Ștefan cel Mare, s-au evidențiat pozitiv doar patru: Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir.
Expansiunea rusească
După ce, în 1775, partea de nord-vest a Moldovei (ce avea sa fie cunoscută sub numele de Bucovina) a fost cedată Imperiului Habsburgic, în 1792, prin Tratatul de la Iași, Imperiul Otoman a fost forțat să cedeze și teritoriile deținute în regiunea care acum se numește Transnistria, către Imperiul Rus. Astfel, Imperiul Rus a ajuns să aibă o frontieră comună cu Moldova. După războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la București din 1812 Imperiul Rus anexă trei noi teritorii: ținuturile turcești Hotin și Bugeac, și ținutul moldovenesc dintre Prut și Nistru. Bugeac era un nume turcesc: în românește, precum și în toate hărțile europene, teritoriul Bugeacului figura sub numele de Basarabia (după numele domnitorului muntean Basarab I care îi biruise acolo pe tătari în 1328 și1331). Imperiul Rus a preluat numele de Basarabia pentru a desemna întreg teritoriul anexat în 1812, de la Hotin la mare, organizat într-o nouă gubernie, cu capitala la Chișinău (care, până atunci, fusese un mic târg din ținutul Lăpușna)[7].
După înfrângerea rușilor din Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca Moldova (și Țara Românească) să fie puse sub garanția colectivă a celor șapte puteri străine care au semnat tratatul de retrocedare a Sudului Basarabiei către Moldova, adică a ocolurilor Cahul, Bolgrad și Ismail. În 1859Principatul Moldovei s-a unit cu Țara Românească, prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, punând astfel baza statului modern România.
Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul Rus. Acesta a considerat gubernia Basarabiei ca un ținut agricol producător de cereale, tutun, struguri, vite și cai, a construit căi ferate care duceau aceste producții la Odesa, și a clădit orașe rusești (populate și de mulți Evrei și Armeni) pe lângă vechile târguri moldovenești ale Bălților, Orheiului, Chișinăului și Tighinei. În Bugeac, Rusia a procedat la schimbări de populații și de denumiri, alungând turcii și tătarii spre Imperiul otoman, iar românii moldoveni spre România, înlocuindu-i cu găgăuți și bulgari veniți din sudul Dunării, cu nemți veniți din Șvabia și din Würtemberg, cu Elvețieni din Valais (la Șaba), cu ruși și ucraineni desigur, în timp ce localități ca Frumoasa, Oblucița, Tighina, Ciubărciu, Zoreni, Cetatea Albă sau Codăești erau desemnate de preferință prin numirile lor turcești, tătărești sau rusești de Kagul, Izmail, Bender, Ciobruci, Staroselie, Akkerman sau Katorga. Mai la nord, colonizarea rusească, mai ales la orașe, nu a afectat prea mult satele, rămase compact moldovene, iar numirile au fost rusificate, dar nu schimbate (Orgheiov și Kișiniov pentru Orhei și Chișinău).
Marea Unire
Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acțiunii românilor în conjunctura favorabilă datorată primului război mondial, când Sfatul Țăriidin Basarabia, Consiliul național al Bucovinei și cel al Românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au decis unirea cu România. Unirea acestor teritorii a fost posibilă mulțumită afirmării treptate a sentimentului românesc atât în împărățiile Austro-Ungariei și a Rusiei, cât și în "principatele dunărene" (cum se spunea atunci) ale Moldovei și Țării Românești. Puterile europene au acceptat-o în contextul afirmării internaționale a principiului autodeterminării naționalităților, care a dominat în Europa la sfârșitul primului război mondial. În cadrul "marii Uniri" a României, și Moldova și-a recăpătat unitatea, pentru prima oară de la 1484 încoace, prin alipirea Moldovei dintre Carpați și Prut cu Bucovina și cu Moldova dintre Prut și Nistru (proclamând independența fața de Rusia, Sfatul Țării alesese numele de Moldova în locul celui de Basarabia, pentru a sublinia unitatea vechiului voievodat)[9]. De notat că anumite legi democratice, cum ar fi reforma agrară sau dreptul de vot pentru femei, votate încă din 1918 în Basarabia și Bucovina, au fost extinse ulterior (în 1923) la toată România, mulțumită acțiunii deputaților moldoveni[10].
Pierderile umane suportate de basarabeni în intervalul 22 iunie 1941 - 9 mai 1945 se compun din circa 50-80 de mii de evrei decedați ca urmare a holocaustului[11], mai ales în jumatătatea a doua a anului 1941, 110 mii de români basarabeni, decedați pe frontul de vest antihitlerist mai ales în anii 1944-1945[12] și 5 mii de basarabeni (din circa 10000 de participanți), decedați ca ostași ai armatei române pe frontul de est, mai ales în anii 1941-1944.
